maine in Sebes City

probabil ca asta e ultimul mesaj pentru foarte multa vreme...
merg la Sebes sa invat.
sentimentu' ala de anticipare dinaintea unei mari bucurii ii atata de fain, incat devine aproape insuportabil. Buni deja ma suna de 2 ori pe zi ca sa fie sigura ca stie ora la care vin. dupa cum s-ar exprima ea: 'de-aghia apuc' :). la fel si eu.
astept sa plantez lalele cu Buni in gradina, sa stau cu ea in camera in timp ce invat, sa ma 'apere' de 'vizitatori' ca eu am treaba, invat:).
sa ma trezeasca la 7.00 ca-i tarziu, sa ma trimita dupa paine si dupa smantana...sa-mi aduca lapte de la vaca si sa-mi faca placinte...:). deja m-o sunat dimineata devreme sa ma consulte despre ce as vrea sa mananc maine cand ajung. i-am cerut opinia, asa ca o sugerat ea sarmale cu varza noua:)...ea inca nu stie ca orice ii facut de ea ii excelent.
Sebes city=Acasa ii un fel de paradisu' pierdut sau 'à quoi bon quitter coasta boacii'...
simplu, explicatiile nu sunt necesare. totul este implicit. viata are alt ritm acolo, timpul pare ca are mai multa rabdare cu oamenii. sau nu regasesc bucuriile simple decat in amintire? poate ca da. sau poate ca totusi nu...exista o dilatare a timpului in orizontul ala marginit de rapa rosie, sacas, munti si dealuri...poate ca nu am raspuns inca la intrebarea cine sunt? dar stiu precis incotro merg: merg spre locurile de unde am venit. un fel de return to the lost innocence:)...
ma tot gandesc: oare cumva drumul ne defineste? poate ca suntem calea pe care o alegem de fapt...poate ca nu existam decat in functie de actiunile noastre sincopate pe axa timpului. suntem pasii nostri indreptati de catre libertatea noastra spre mini-repere (milestones) din insasi viata noastra. timpul este drumul?
viata este calatoria (voyage), iar micile insule/oaze sunt rezultatul cautarii intermitente? (quest)

cine are timp de blogguit n-are timp de trait?:)

...asa de multe s-au intamplat in ultima vreme, ca n-am avut timp de nimica, cu atat mai putin sa scriu.

dintre noutati: masina probabil la inceput de iunie (acuma pot numai sa sper), mi-am comandat o carte de pshihologie existentiala (!) (de-abia astept sa vina) si am descoperit ca imi plac rochiile si florile (is femeie:) ).

am fost in olanda si i-am luat la Buni sute de flori. am avut aventuri pe tren (am facut o calatorie de 10 ore dus si intors in 28 de ore).

trebe sa-mi termina bagajele pana vineri seara, pentru ca sambata la 7.15 voi fi in avion spre Sebes. am o pauza de cam 4 ore in Munchen. chiar, sa-i spun lui Tonel:).

Pararaaaam-pam-pam!

Mi-am luat ieri concediu de pe 17 mai, o sa merg inca 2 saptamani la Sebes, sigur cu scopul declarat oficial (si in mod cert cu promisiunea ferma ca asa va fi!) de a invata pentru 2 dintre examenele ACCA. Buni ii foarte incantata.

Maine vreau sa dau o fuga la Bruxelles, la SAS, sa-mi recuperez banii pentru 'denied boardingu' ' din noiembrie anu' trecut si sa merg la shopping:).

Masina...nu stim cand vine, eu sper ca imediat ce vin eu de le Sebes, pe 30, dar ma cam indoiesc.
Examenele sunt pe 3, pe 5 si pe 10. Mi-i foarte frica de alea de pe 5 si de pe 10, ala de pe 3 e advanced audit:), sper sa ma descurc.

Astazi s-o semi-mutat noul nostru coleg de apartament, is curioasa cat rezista. Am gatit o minunata mancare semi-preparata, norocu meu ii ca ii Cris foarte toleranta:)).

Ii astept pe Arcadia si Alexandru sa vina din Paris...Poate dam o fuga pana in Olanda. Ei ar vrea Londra, dar eu nu prea vreau. Nu sunt sigura daca o sa mai vreau Londra, poate da, poate la anu, poate de tot, sau poate niciodata:). Oricum, acum nu.

Eu, Penelopa

Din seria inregistrarilor cotidiene fara nici o urma de senzational, in a 2a zi de concediu medical ma simt azi ca Penelopa. In asteptarea unui Ulisse, sau in asteptarea mai multor Ulisse.

Arcadia si Alexandru deja pe avion, eu le pregatesc camera, am facut deja aprovizionarea pentru urmatoarele zile, frigiderul meu fiind in general gol. De fapt, gol da plin cu mancare stricata, de nici nu-mi dau seama cand luam atata mancare si de ce naiba nu o mancam. De fapt, de ce nu o mancam stiu, dar de ce o luam si uitam de ea, asta nu-mi pot explica. Tot maine, noul nostru coleg de apartament se muta aici. Sunt curioasa cum vor decurge lucrurile si ce 'clash of civilisations' vom avea in living-bucatarie. Oricum, trebe sa repare o usa, sa ne ajute sa ducem gunoiu (sticle de plastic pe care le reciclez de luni de zile dar pe care de fapt nu stiu unde sa le duc) si sa gaseasca un cablu pentru televizoru' din camera Cristinei. Asta asa, ca remarci misogine :))...A! si sa-mi ia mie masina cand imi vine si sa-mi dea lectii de sofat pro bono:))...de fapt, lista ar putea continua. El, desigur, are alte idei, pijama's parties si sticle de vin;).

Dintre vestile bune, am primit un meil de la asistenta mea preferata de la planning ca o reusit sa mi modifica programul luna viitoare astfel incat as putea sa mi iau concediu 2 saptamani in mai inainte de ACCA, si voi putea merge la Sebes. Trecand peste faptu ca deja biletu de avion Luxembourg Sibiu este exorbitant daca il iei cu 2 saptamani inainte...merita:). Numai sa-mi confirme vacanta si pac!, imi si iau biletu:).

Oualele rosii sunt inca pe-aici, n-am reusit inca sa le dovedim, desi am observat-o pe Cris ca incearca in fiecare seara sa scape de unu. Invatatu sta pe loc de foarte multa vreme, ca ieri am citit tot felu de prostii online (in general ziare).

Ma duc sa mai fac putina curatenie si ordine de ochii soacrei, si apoi ma voi lafai in pat, pentru ca nu se compara nimic cu lenevitu' intr-o zi obisnuita de munca.

al doilea pe ziua de azi

ca, deh!, daca mi-o dat doctoru' liber, de ce nu?...

am vrut sa spun ca tocilarul din mine da o petrecere de unu singur, fara invitati (ca oamenii is in campu' muncii): verishoru' meu, Radu, pe care il consider nepotzel ca ii in clasa a9a:), merge la olimpiada nationala. chestie care ma emotioneaza profund. ma simt din nou in clasa a9a. vai ce emotii, ce vremuri. in fine, is foarte mandra de el, de fapt de-abia imi mai incap in piele de ce mandra si incantata is acuma.

asa ca ma duc sa invat, ca ma asteapta si pe mine examenele, cat de curand...

Home, sick.

Se pare ca gripa de care vorbeam a lovit fara mila, in zilele mele libere, evident, ca orice boala pe care o am.

Astazi m-am tarat la birou si astept sa vina managera (ca sa ma scuteasca de intalnirea cu partneru din dimineata asta) si timpul sa merg la doctor (am programare la 10, la un doctor care are cabinet chiar langa birou). Poate mai sunt in stare sa raman jumatate de zi in picioare, dupa care o iau de la capat...Asa ca mai bine incerc sa-mi iau liber ca sa pot sta in pat. Nu-mi place deloc sa fiu bolnava. Pentru ca in cazurile astea nu pot citi, nu ma pot uita nici la televizor, pur si simplu zac in pat si mi se pare ca pierd o gramada de timp...si ma simt vinovata.

Ma duc sa-mi fac un ceai din'ala oribil de la birou. Bleah. Acasa am gasit niste ceai de la buni (menta, soc si tei). Erau asa frumoase florile de tei dupa ce le-am pus in apa, se facusera din nou mari si mirositoare...:).

Am nevoie sa stau in pat mult mult mult.

Inca o zi

Ma astept deja la comentarii din partea colegului nostru de apartament, Benoit, care isi doreste comentariile mele scrise in engleza, nu in romana:).

Oricum, nici nu ma gandesc. Astazi este inca o zi ca cea descrisa in 'Cotidiene' saptamana trecuta. Cu singura diferenta ca mi-am luat deja bilet pentru 22 iunie: destinatia Sibiu (aproape centrum mundi).

Ma gandeam ieri seara pe drumul spre casa la centrum mundi. Pentru mine, dar cred ca pentru tot clanul, centrum mundi este in bucatarie, indiferent daca bucataria e in Sebes, Alba, Spring sau aiurea...mai putin la Luxembourg. Pentru ca centrum mundi e dat de ceva (inefabil?) care n-are legatura cu locul ci cu spiritul care populeaza locul respectiv. Vatra. Focul? Painea? Pentru mine, acum, Buni este centrum mundi, dar e la fel si pentru unchii sau verii mei (aici am o oarecare ezitare, dar e o 'usoara ezitare').

Inca nu stiu, dar nu cred ca o sa vreau sa raman in Luxembourg mai mult de (inca) un an. Cu toate astea, urmatorul oras in care ma voi muta va trebui sa aibe zbor direct spre Sibiu. Sau macar Tg Mures/Timisoara.

La nivel de lista cu lucruri de facut, ea se lungeste si largeste in permanenta. La serviciu usor de tot si tocmai de-asta periculos, pentru ca am tendinta sa fiu superficial. Ganduri de schimbat locul de munca. Foarte putin timp pana la examenele ACCA si foarte mult de invatat (2 treimi ramase). As face orice ca sa nu invat. Acum nu merge imprimanta. Ceea ce n-ar fi o problema. Creierul e obosit si nu mai vrea. Azi dimineata, dimineata fiind momentul meu preferat din zi, m-am trezit ca ma durea fiecare centimetru din piele, ca atunci cand corpul se pregateste sa ai o gripa urata. Anul trecut pe vremea asta, consilierul meu ma diagnosticase cu burnt out si ma trimisese acasa. Anu' asta, am muncit mai mult si n-am avut pauza/concediu. Si am de invatat.

Oare de ce nu ma pot gandi la altceva decat la somn?

Cotidiene

Azi nu ma incearca nici un sentiment deosebit. Nu am nici o revelatie. Nici un eveniment fiziologic deosebit. Cafiaua e banala, buna, dar...constanta. Ma uit pe geam la un sens giratoriu. Nu am nimic de spus despre mine, despre intamplarile din viata mea sau despre ideile mele, pentru ca in momentul asta nu am nici intamplari, nici idei. Am citit presa ca pe un drog luat pentru acceptarea trecerii timpului. Nu fac nimic la birou. Nu vreau, ca as avea ce. Nu sunt deprimata. De fapt, nu ma gandesc la nimic, pentru ca mi se pare un efort prea mare sa ma gandesc la ceva anume. Daca as putea, m-as pune in fata televizorului in pat si as lasa toate prostiile sa-mi curga in creier. As mai atipi din cand in cand. Din pacate, sunt la birou, si nici televizor nu am. Asa ca las paginile web sa mi se scurga in creier, si din cand in cand incerc sa mi perfectez dormitul cu ochii deschisi pe scaunul de birou. Ma simt asa de bine fara nici un scop, in deriva. Fara sa comunic, sau sa gandesc. Minunat. As manca la pranz o galeata de inghetata...dar o sa ma multumesc cu mancare normala. In zilele din urma am descoperit ca m-am re-indragostit de somn. As dormi tot timpul.

Cred ca azi imi cumpar bilet de avion pentru acasa, in iunie. Asta sa fie singura idee/rezolutie/intamplare de azi.

PS: am citit ca s-a inchis LaCafenescu. M-am intristat: http://www.lacafenescu33.blogspot.com

self help needed

…sau O carte

Pentru ca cineva drag mie m-a rugat sa iau o carte numarul unu' in topul American, pentru mama ei, m-am executat si am comandat-o. Iar acum am inceput sa o citesc. Un fel de femeia de peste 30 de ani care iese dintr-o casnicie perfect normala pentru ca ea e scriitoare si trebuie sa mearga in tarile cu trei I: Italia, Indonezia si India, unde vrea sa se regaseasca si are parte de tot felul de experiente banale pe marginea carora comenteaza cam asa cum ar face-o oricare dintre noi.

O carte* careia Britney Spears ii face apologia, si cred ca am spus totul.

Asa ca am inceput sa o citesc, pentru ca eu sunt femeia de aproape 30 de ani (rotunjit in sus, acum), care incearca sa se regaseasca mergand intr-o alta tara si cam pe aici se opresc asemanarile.

Femeia asta, ca sa scrie cartea, a intrat in capul meu si a decupat de-acolo portiuni intregi. Si apoi le-a pus in carte. Unele lucruri pe care le gandeste nu au nimic de-a face cu mine, dar pentru unele ma simt ca si cand mi-ar fi dat telefon si m-ar fi intrebat eu cum ma simt sau ce cred intr-o anumita situatie, iar uneori pur si simplu a performat o tomografie avansata, jumatate SF, prin care mi-a scos gandurile pe care nici nu le am inca si le-a formulat in asa fel incat pot sa exclam : Da ! Exact asa !

Asa ca mi-am redigerat propriile idei prin prisma cuvintelor cartii. M-am gandit la cameleonismul meu. Cum eu sunt mulajul perfect de pe fiecare persoana cu care am o relatie (barbati sau femei) si cum dorintele si nevoile mele devin brusc insignifiante in fata dorintelor si nevoilor celuilalt. Cum exista intotdeauna un moment de criza, in care singurii care au ramas prietenii mei au fost cei capabili sa vada ce e in spatele flexibilitatii si permeabilitatii. Cei care stiu ca sub toate 'straturile de ceapa' este ceva care nu se schimba si e identic cu sine pe parcursul vietii mele de adult. Cei care vor sa ajunga la acel ‘ceva’ nu sunt descumpaniti in momentul in care aparentul cameleonism is arata natura. Pentru ca sunt exploziva in relatii, totul incepe prin indragostirea mea si se termina cu resentimente si acuze. La inceput, pana in 3 ani, as spune eu ca Beigbeder, totul este ca o luna de miere. De fapt nu stiu cum e o luna de miere, dar cand spun luna de miere ma gandesc la miere, care imi place. Apoi urmeaza momentele in care descoperi incopatibilitatile, inadecvarile, compromisurile si tot ce deriva de aici. Si dupa infatuarea de care numai o persoana indragostita pana peste urechi de propria persoana poate da dovada, urmeaza perioada de intransigenta. Cand nu mai accept nimic de la nimeni. Si atunci intra in scena ‘ceva’ul ala neinfluentabil, imputit, si care ii arunca pe toti la 100 de km distanta. Ca sa stie cu cine au de-a face si sa le fie teama. Si cand creierul nu mai simte nici o dogoare relativ la persoana sau circumstante, intervin ratiunea si sensibilitatea, care ma indeamna sa re construiesc podurile. Si tot asa, la nesfarsit, mai degraba cu persoanele cele mai dragi si mai apropiate. Si cei care accepta din nou solul meu de pace si incearca sa vada ce si cum, reusesc sa contribuie la cresterea relatiei. Si asa functionez eu in toate relatiile. Mi-e foarte greu sa ma gandesc la oameni foarte dragi sau foarte apropiati, cu care sa nu fi trecut prin perioade de criza acuta sau de necomunicare totala. Si ce bine a fost cand am revenit. Cu unii nu se mai intampla. Ma intreb daca exista niste limite in noi care ne opresc de a mai avea ceva, orice, dupa anumite crize.

Sunt in momentul in care Elizabeth era in Italia (Eat), pentru ca eu sunt acum in 'Italia', vorbind la figurat. Savurez. Asta nu inseamna ca nu am facut-o toata viata. Sau ca voi ajunge si la momentele din India (Pray) si din Indonezia (Love) ale autoarei. M-am regasit in prima treime din carte, ca un petec mov pe un costum de clovn : la locul lui.


* 'Eat Pray Love' de Elizabeth Gilbert


PS: mi-am adus aminte ce spunea un calugar despre casnicie si cred ca se aplica perfect la relatii, cel putin la relatiile mele:
'atunci cand intr-o casnicie exista probleme, sunt doar 2 solutii: divortul, sau o iubire si mai mare' (citat inexact din memorie, chestie auzita cam pe cand eram cel mai influentabila, la 16 ani)

Me – alcoolista

Stateam si ma gandeam la un pahar de vin. Ma dusesem sa-mi fac o cafia, pentru ca nu am nici cel mai mic chef sa muncesc ceva azi. Si mi-am dat seama ce mult imi PLACE cafiaua. Nu am nevoie de ea, nu sufar daca nu o am, dar imi place. Imi plac gustul, caldura, culoarea, mirosul. Imi place tot la cafia.

Si stand eu asa si gandindu-ma ce lucruri imi plac…am realizat ca, de ceva vreme, beau alcool in fiecare seara. Si cat de suparata ar fi Buni daca ar afla. De fapt beau alcool in fiecare seara pentru ca am in casa foarte mult alcool. Eu luasem tot felul de prostii de baut pentru ziua mea si se pare ca nici berea nu s-o terminat, d-apai vinul si celelalte. Eu m-asteptam sa fie cel putin 50% din nebunia care ne apuca pe toti la Sebes sau Alba cand ne inalnim cu verii mei. Ne punem jos si nu ne ridicam pana nu terminam alcoolul din raza noastra de actiune. De fapt, tot azi ma gandeam, in alt context, cum si bunicii si mai ales parintii/unchii ne tot spun ca noi, generatia mea, eu si verii mei adica, suntem mult mai cuminti decat erau ei pe vremea cand erau de varsta noastra. Ne spun asta cam de pe cand intrasem in adolescenta si lucrurile nu s-au schimbat nici acum. Suntem tot cuminti, mult prea cuminti. Si totusi bem mai mult decat au reusit sa o faca ai mei colegi, marii petrecareti de la PwC (ma rog, ex PwC, da spirit' de beute tot ramane).

Si acuma sa revin la ce ma preocupa azi. Ma simt foarte bine cu un pahar de vin seara, sau cu un ‘ciocan de catifea’ (am luat un lichior, miamm, am inteles de ce ii spunea cineva beutura de femei, de fapt ii ceva foarte bun, care are si alcool). Si m-am gandit apoi la Buni. Si apoi la mine, ce mult ma afecteaza lucrurile pe care le-am vazut sau le-am ‘invatat’ cand eram mica. Cum alcoolul nu e bun, plus dramele familiale. Cred ca suntem un clan de nonconformisti si din cauza asta nefericiti, innecandu-si amaru in alcool. Ce sa-i faci, mai sunt pe lume si din’astia si am impresia ca-s mai multi decat indrazneam eu a crede pana mai ieri. Ce greu imi vine sa-mi placa sau sa accept ca-mi place, fara sa ma disculp, alcoolul! Sau libertatea de a nu avea o relatie stabila la varsta mea, matusa mea s-ar exprima altfel, dar tot la fel de dezaprobator. Sau faptul ca in viitorul apropiat mi-e greu sa ma inchipui pe mine avand o relatie stabila si copii, asa cum si-ar dori familia mea, sau cel putin matriarhele celor 2 segmente ale clanului. Unde zace fericirea ? De ce intr-o familie ? M-as putea intreba, pe bune dreptate, si de ce nu intr-o familie ? In definitiv, mai in gluma, mai in serios, unul din posturile precedente, despre cum nu am fost creati sa fim fericiti, poate avea o umbra de adevar in el. E amuzant tot procesul, cautarea acestei fericiri, pe care n-as incepe prin a o defini, pentru ca ma tem ca o sa pierd si bruma de intelegere pe care o am despre concept. Mai sorb din cafia. Buna. Cred ca m-am gandit la lucrurile pe care nu vrem sa le facem sau pe care ne e greu sa le acceptam despre noi in ultima vreme si in urma unei idei care nu-mi da pace: homosexualitatea. Citeam ce scria un anumit domn pe al sau blog personal. Si sunt impresionata de poveste. Imi place cum povesteste, nu stiu daca se vrea un blog literar, dar crampeiele de acolo sunt fermecatoare. Si am inteles ca, desi uneori lucrurile nu sunt chiar explicite, e greu pentru astfel de oameni sa-si traiasca viata acceptati de catre oamenii dragi. Si daca asta e o situatie extrema, cand poate un om cu familie, sotie si copii de exemplu, realizeaza ca nu asta este ceea ce il implineste si isi doreste altceva, de unde posibil si drame care se vindeca in timp, mai exista si dramele marunte. Alea in care atunci cand bei un pahar de vin te gandesti la Buni si asta poate sa reduca instant cam 50% din placere, daca nu mai mult. Si apoi suntem tentati sa exageram, sa amplificam nevoile si placerile, pentru a demonstra ca suntem arhitectii propriului destin. Vai ce pompos. Ca avem posibilitatea sa decidem pentru noi, vrem sa ne aratam muschii, sa inchidem gura tuturor prin teribilisme adolescentine. Chiar daca, unii, suntem bine trecuti de perioada aia, tentatia tot ramane. Tentatia de a fi singur impotriva tuturor, de a-ti demonstra unicitatea si de a-ti face auzit glasul. Ca mine acum, scriind pe acest blog. O jumatate de marturisire intr-o jumatate de pagina dintr-o jumatate de viata, pseudo-literatura la gura sobei, sau in cazu' meu, la botu' laptopului de birou, in timpul in care firma ma plateste sa adaug valoare la…ce-o mai fi pe-aici prin cotetz pe la ei (inca un complex, al lucrului bine facut, sau al sentimentului de vinovatie nascut din sentimentul de datorie fata de angajator, innoculat mie inca de pe vremea cand eram mult prea mica pentru a intelege efectele perfide ale sistemului/sistemelor).

Sigur ca factorii culturali si contextul/circumstantele in care am fost educati si crescuti ne influenteaza. Cat si cum, s-au facut studii pe tema asta si totusi uneori nu-i foarte clar. Plus ca suntem atat de diferiti unul fata de altul incat cu greu se pot face generalizari. Cu toate astea, cine nu are in spate sau in fundu' creierului, clopotelul de alarma atunci cand ‘bea un pahar de vin in fiecare seara’ si se gandeste la ‘Buni a lui/ei’ si la ce ar spune ea. Teama ca ii dezamagim pe cei dragi, combinata cu nevoia de acceptare in grupuri diverse, dintre care pentru unii familia este cea mai importanta, ne duce pasii inspre locuri si lucruri din viata noastra care ne pot face cu adevarat nefericiti.

Constat cu surprindere in ultima vreme ca este foarte greu sa fii liber sa decizi, in diverse circumstante, si apoi sa continui sa accepti repercursiunile deciziilor luate. Este greu sa accepti ca esti responsabil de situatia in care esti. Ce usor ar fi sa-i putem invinovati pe ceilalti atunci cand lucrurile nu merg asa cum ne-am dori. In plus, imi e greu sa imi dau seama ce vreau, pentru ca am nevoie de referinte. Ca sa fiu suficient de mult singura cu mine ca sa-mi dau seama ce imi place, ca sa imi dau seama ce vreau…trebuie sa reduc ‘zgomotul de fond’ al existentei cotidiene destul de mult. Iar pentru asta am nevoie de un curaj pe care nu sunt sigura ca il am, sau ca l-as putea dobandi prin metoda si disciplina. Probabil ca scindarea asta intre hedonism, cautare a lucrurilor care imi fac placere, si conformism facil, acceptare a nevoii de a fi pe plac grupului si de a fi acceptat, este comuna fiecarui individ.