Despre lucrurile cu adevarat importante 2

Dedicat prietenei mele, Gloria, cu drag:


De data asta este vorba intr-adevar despre lucrurile cu adevarat importante. Lucruri despre care nu imi place in mod normal sa vorbesc. Fiinta noastra este compusa din ceva nedefinibil, ceva care scapa descrierii si totusi e perceput ca ceea ce ne defineste. Trecand peste detaliile vizibile si perceptibile intr-un moment dat, fibra/substanta din care suntem alcatuiti...ne scapa in mod permanent.

Stim ca este ceva mai complex si mai cuprinzator pentru ca ne uitam inauntrul nostru. Sondam in propria constiinta si venim cu raspunsul unei entitati superioare, exterioare. Asta e o forma de filosofie/teologie al carui nume imi scapa, niste idei care iau forma acum pentru ca le-am citit prin clasa a 9a.

In definitiv, suntem finiti. Ocupam un loc in spatiu pentru o perioada de timp. Singurul lucru care ne preocupa este permanenta constiintei. Omul ca singur animal cu constiinta de sine. Cautarea sensului care ca element central combaterea fricii data de sfarsitul inevitabil. Stim ca e inevitabil, si totusi 99.99%din existenta noastra ignora inevitabilitatea sfarsitului. Eliade avea o teza despre sacru, in care sustinea ca un preot nu poate trai permenant in stare ‚de gratie’. Nu poti avea in mod permanent constiinta sfarsitului, pentru ca innebunesti. Nu poti trai fara sa ai un sens, o tinta spre care sa tinzi, pentru ca asta te duce de asemenea la nebunie. Dam sensuri si semnificatii lucrurilor si oamenilor din jurul nostru. Dar totul se reduce la sine. De-asta e durerea personala si de-asta e durerea fizica mai intensa decat orice alt fel de durere. Traim sa ignoram. Traim sa ignoram problemele existentiale pe care ar trebui sa ni le punem in momentele de gratie, in momentele de revelatie si de reflectie. Existam si mai ales existam in forma asta tocmai pentru ca ignoram lucrurile cu adevarat importante. Ca semnificant de ordinul doi, oamenii din proximitatea imediata, in speta familia, joaca un rol esential in viata noastra si in definirea sensului. Pierderea unui om care a ajutat la definirea altui om in sensul cel mai intim are ca efect punerea intrebarilor esentiale. Momentele astea nu survin in functie de alegerile noastre, ci mai degraba sunt factorii exteriori cei mai putin influentabili. Teama sfarsitului omului drag de langa noi ne afecteaza mai ales in masura in care simtim golul/lipsa, si o data cu acest gol, intreg ‚universul’ artificial construit in jurul sensului ales se prabuseste. Ce ramane este o speranta, speranta ca printr-o cale, vom ajunge la casa adevarata spre care tindem de cand incepem sa rationam.

Sunt finit? Sunt in mod cert o entitate care are un sfarsit, cel putin vorbind despre un sfarsit pe care putem sa-l experimentam indirect prin sfarsitul celui de langa noi. Putem exista fara speranta transcederii realitatii vizibile? Ce e de fapt realitatea? E real ceva ce e tangibil, sau e real visul colorat in care zbor cu un avion rudimentar spre o insula insorita?