Eu, Penelopa

Din seria inregistrarilor cotidiene fara nici o urma de senzational, in a 2a zi de concediu medical ma simt azi ca Penelopa. In asteptarea unui Ulisse, sau in asteptarea mai multor Ulisse.

Arcadia si Alexandru deja pe avion, eu le pregatesc camera, am facut deja aprovizionarea pentru urmatoarele zile, frigiderul meu fiind in general gol. De fapt, gol da plin cu mancare stricata, de nici nu-mi dau seama cand luam atata mancare si de ce naiba nu o mancam. De fapt, de ce nu o mancam stiu, dar de ce o luam si uitam de ea, asta nu-mi pot explica. Tot maine, noul nostru coleg de apartament se muta aici. Sunt curioasa cum vor decurge lucrurile si ce 'clash of civilisations' vom avea in living-bucatarie. Oricum, trebe sa repare o usa, sa ne ajute sa ducem gunoiu (sticle de plastic pe care le reciclez de luni de zile dar pe care de fapt nu stiu unde sa le duc) si sa gaseasca un cablu pentru televizoru' din camera Cristinei. Asta asa, ca remarci misogine :))...A! si sa-mi ia mie masina cand imi vine si sa-mi dea lectii de sofat pro bono:))...de fapt, lista ar putea continua. El, desigur, are alte idei, pijama's parties si sticle de vin;).

Dintre vestile bune, am primit un meil de la asistenta mea preferata de la planning ca o reusit sa mi modifica programul luna viitoare astfel incat as putea sa mi iau concediu 2 saptamani in mai inainte de ACCA, si voi putea merge la Sebes. Trecand peste faptu ca deja biletu de avion Luxembourg Sibiu este exorbitant daca il iei cu 2 saptamani inainte...merita:). Numai sa-mi confirme vacanta si pac!, imi si iau biletu:).

Oualele rosii sunt inca pe-aici, n-am reusit inca sa le dovedim, desi am observat-o pe Cris ca incearca in fiecare seara sa scape de unu. Invatatu sta pe loc de foarte multa vreme, ca ieri am citit tot felu de prostii online (in general ziare).

Ma duc sa mai fac putina curatenie si ordine de ochii soacrei, si apoi ma voi lafai in pat, pentru ca nu se compara nimic cu lenevitu' intr-o zi obisnuita de munca.

al doilea pe ziua de azi

ca, deh!, daca mi-o dat doctoru' liber, de ce nu?...

am vrut sa spun ca tocilarul din mine da o petrecere de unu singur, fara invitati (ca oamenii is in campu' muncii): verishoru' meu, Radu, pe care il consider nepotzel ca ii in clasa a9a:), merge la olimpiada nationala. chestie care ma emotioneaza profund. ma simt din nou in clasa a9a. vai ce emotii, ce vremuri. in fine, is foarte mandra de el, de fapt de-abia imi mai incap in piele de ce mandra si incantata is acuma.

asa ca ma duc sa invat, ca ma asteapta si pe mine examenele, cat de curand...

Home, sick.

Se pare ca gripa de care vorbeam a lovit fara mila, in zilele mele libere, evident, ca orice boala pe care o am.

Astazi m-am tarat la birou si astept sa vina managera (ca sa ma scuteasca de intalnirea cu partneru din dimineata asta) si timpul sa merg la doctor (am programare la 10, la un doctor care are cabinet chiar langa birou). Poate mai sunt in stare sa raman jumatate de zi in picioare, dupa care o iau de la capat...Asa ca mai bine incerc sa-mi iau liber ca sa pot sta in pat. Nu-mi place deloc sa fiu bolnava. Pentru ca in cazurile astea nu pot citi, nu ma pot uita nici la televizor, pur si simplu zac in pat si mi se pare ca pierd o gramada de timp...si ma simt vinovata.

Ma duc sa-mi fac un ceai din'ala oribil de la birou. Bleah. Acasa am gasit niste ceai de la buni (menta, soc si tei). Erau asa frumoase florile de tei dupa ce le-am pus in apa, se facusera din nou mari si mirositoare...:).

Am nevoie sa stau in pat mult mult mult.

Inca o zi

Ma astept deja la comentarii din partea colegului nostru de apartament, Benoit, care isi doreste comentariile mele scrise in engleza, nu in romana:).

Oricum, nici nu ma gandesc. Astazi este inca o zi ca cea descrisa in 'Cotidiene' saptamana trecuta. Cu singura diferenta ca mi-am luat deja bilet pentru 22 iunie: destinatia Sibiu (aproape centrum mundi).

Ma gandeam ieri seara pe drumul spre casa la centrum mundi. Pentru mine, dar cred ca pentru tot clanul, centrum mundi este in bucatarie, indiferent daca bucataria e in Sebes, Alba, Spring sau aiurea...mai putin la Luxembourg. Pentru ca centrum mundi e dat de ceva (inefabil?) care n-are legatura cu locul ci cu spiritul care populeaza locul respectiv. Vatra. Focul? Painea? Pentru mine, acum, Buni este centrum mundi, dar e la fel si pentru unchii sau verii mei (aici am o oarecare ezitare, dar e o 'usoara ezitare').

Inca nu stiu, dar nu cred ca o sa vreau sa raman in Luxembourg mai mult de (inca) un an. Cu toate astea, urmatorul oras in care ma voi muta va trebui sa aibe zbor direct spre Sibiu. Sau macar Tg Mures/Timisoara.

La nivel de lista cu lucruri de facut, ea se lungeste si largeste in permanenta. La serviciu usor de tot si tocmai de-asta periculos, pentru ca am tendinta sa fiu superficial. Ganduri de schimbat locul de munca. Foarte putin timp pana la examenele ACCA si foarte mult de invatat (2 treimi ramase). As face orice ca sa nu invat. Acum nu merge imprimanta. Ceea ce n-ar fi o problema. Creierul e obosit si nu mai vrea. Azi dimineata, dimineata fiind momentul meu preferat din zi, m-am trezit ca ma durea fiecare centimetru din piele, ca atunci cand corpul se pregateste sa ai o gripa urata. Anul trecut pe vremea asta, consilierul meu ma diagnosticase cu burnt out si ma trimisese acasa. Anu' asta, am muncit mai mult si n-am avut pauza/concediu. Si am de invatat.

Oare de ce nu ma pot gandi la altceva decat la somn?

Cotidiene

Azi nu ma incearca nici un sentiment deosebit. Nu am nici o revelatie. Nici un eveniment fiziologic deosebit. Cafiaua e banala, buna, dar...constanta. Ma uit pe geam la un sens giratoriu. Nu am nimic de spus despre mine, despre intamplarile din viata mea sau despre ideile mele, pentru ca in momentul asta nu am nici intamplari, nici idei. Am citit presa ca pe un drog luat pentru acceptarea trecerii timpului. Nu fac nimic la birou. Nu vreau, ca as avea ce. Nu sunt deprimata. De fapt, nu ma gandesc la nimic, pentru ca mi se pare un efort prea mare sa ma gandesc la ceva anume. Daca as putea, m-as pune in fata televizorului in pat si as lasa toate prostiile sa-mi curga in creier. As mai atipi din cand in cand. Din pacate, sunt la birou, si nici televizor nu am. Asa ca las paginile web sa mi se scurga in creier, si din cand in cand incerc sa mi perfectez dormitul cu ochii deschisi pe scaunul de birou. Ma simt asa de bine fara nici un scop, in deriva. Fara sa comunic, sau sa gandesc. Minunat. As manca la pranz o galeata de inghetata...dar o sa ma multumesc cu mancare normala. In zilele din urma am descoperit ca m-am re-indragostit de somn. As dormi tot timpul.

Cred ca azi imi cumpar bilet de avion pentru acasa, in iunie. Asta sa fie singura idee/rezolutie/intamplare de azi.

PS: am citit ca s-a inchis LaCafenescu. M-am intristat: http://www.lacafenescu33.blogspot.com

self help needed

…sau O carte

Pentru ca cineva drag mie m-a rugat sa iau o carte numarul unu' in topul American, pentru mama ei, m-am executat si am comandat-o. Iar acum am inceput sa o citesc. Un fel de femeia de peste 30 de ani care iese dintr-o casnicie perfect normala pentru ca ea e scriitoare si trebuie sa mearga in tarile cu trei I: Italia, Indonezia si India, unde vrea sa se regaseasca si are parte de tot felul de experiente banale pe marginea carora comenteaza cam asa cum ar face-o oricare dintre noi.

O carte* careia Britney Spears ii face apologia, si cred ca am spus totul.

Asa ca am inceput sa o citesc, pentru ca eu sunt femeia de aproape 30 de ani (rotunjit in sus, acum), care incearca sa se regaseasca mergand intr-o alta tara si cam pe aici se opresc asemanarile.

Femeia asta, ca sa scrie cartea, a intrat in capul meu si a decupat de-acolo portiuni intregi. Si apoi le-a pus in carte. Unele lucruri pe care le gandeste nu au nimic de-a face cu mine, dar pentru unele ma simt ca si cand mi-ar fi dat telefon si m-ar fi intrebat eu cum ma simt sau ce cred intr-o anumita situatie, iar uneori pur si simplu a performat o tomografie avansata, jumatate SF, prin care mi-a scos gandurile pe care nici nu le am inca si le-a formulat in asa fel incat pot sa exclam : Da ! Exact asa !

Asa ca mi-am redigerat propriile idei prin prisma cuvintelor cartii. M-am gandit la cameleonismul meu. Cum eu sunt mulajul perfect de pe fiecare persoana cu care am o relatie (barbati sau femei) si cum dorintele si nevoile mele devin brusc insignifiante in fata dorintelor si nevoilor celuilalt. Cum exista intotdeauna un moment de criza, in care singurii care au ramas prietenii mei au fost cei capabili sa vada ce e in spatele flexibilitatii si permeabilitatii. Cei care stiu ca sub toate 'straturile de ceapa' este ceva care nu se schimba si e identic cu sine pe parcursul vietii mele de adult. Cei care vor sa ajunga la acel ‘ceva’ nu sunt descumpaniti in momentul in care aparentul cameleonism is arata natura. Pentru ca sunt exploziva in relatii, totul incepe prin indragostirea mea si se termina cu resentimente si acuze. La inceput, pana in 3 ani, as spune eu ca Beigbeder, totul este ca o luna de miere. De fapt nu stiu cum e o luna de miere, dar cand spun luna de miere ma gandesc la miere, care imi place. Apoi urmeaza momentele in care descoperi incopatibilitatile, inadecvarile, compromisurile si tot ce deriva de aici. Si dupa infatuarea de care numai o persoana indragostita pana peste urechi de propria persoana poate da dovada, urmeaza perioada de intransigenta. Cand nu mai accept nimic de la nimeni. Si atunci intra in scena ‘ceva’ul ala neinfluentabil, imputit, si care ii arunca pe toti la 100 de km distanta. Ca sa stie cu cine au de-a face si sa le fie teama. Si cand creierul nu mai simte nici o dogoare relativ la persoana sau circumstante, intervin ratiunea si sensibilitatea, care ma indeamna sa re construiesc podurile. Si tot asa, la nesfarsit, mai degraba cu persoanele cele mai dragi si mai apropiate. Si cei care accepta din nou solul meu de pace si incearca sa vada ce si cum, reusesc sa contribuie la cresterea relatiei. Si asa functionez eu in toate relatiile. Mi-e foarte greu sa ma gandesc la oameni foarte dragi sau foarte apropiati, cu care sa nu fi trecut prin perioade de criza acuta sau de necomunicare totala. Si ce bine a fost cand am revenit. Cu unii nu se mai intampla. Ma intreb daca exista niste limite in noi care ne opresc de a mai avea ceva, orice, dupa anumite crize.

Sunt in momentul in care Elizabeth era in Italia (Eat), pentru ca eu sunt acum in 'Italia', vorbind la figurat. Savurez. Asta nu inseamna ca nu am facut-o toata viata. Sau ca voi ajunge si la momentele din India (Pray) si din Indonezia (Love) ale autoarei. M-am regasit in prima treime din carte, ca un petec mov pe un costum de clovn : la locul lui.


* 'Eat Pray Love' de Elizabeth Gilbert


PS: mi-am adus aminte ce spunea un calugar despre casnicie si cred ca se aplica perfect la relatii, cel putin la relatiile mele:
'atunci cand intr-o casnicie exista probleme, sunt doar 2 solutii: divortul, sau o iubire si mai mare' (citat inexact din memorie, chestie auzita cam pe cand eram cel mai influentabila, la 16 ani)

Me – alcoolista

Stateam si ma gandeam la un pahar de vin. Ma dusesem sa-mi fac o cafia, pentru ca nu am nici cel mai mic chef sa muncesc ceva azi. Si mi-am dat seama ce mult imi PLACE cafiaua. Nu am nevoie de ea, nu sufar daca nu o am, dar imi place. Imi plac gustul, caldura, culoarea, mirosul. Imi place tot la cafia.

Si stand eu asa si gandindu-ma ce lucruri imi plac…am realizat ca, de ceva vreme, beau alcool in fiecare seara. Si cat de suparata ar fi Buni daca ar afla. De fapt beau alcool in fiecare seara pentru ca am in casa foarte mult alcool. Eu luasem tot felul de prostii de baut pentru ziua mea si se pare ca nici berea nu s-o terminat, d-apai vinul si celelalte. Eu m-asteptam sa fie cel putin 50% din nebunia care ne apuca pe toti la Sebes sau Alba cand ne inalnim cu verii mei. Ne punem jos si nu ne ridicam pana nu terminam alcoolul din raza noastra de actiune. De fapt, tot azi ma gandeam, in alt context, cum si bunicii si mai ales parintii/unchii ne tot spun ca noi, generatia mea, eu si verii mei adica, suntem mult mai cuminti decat erau ei pe vremea cand erau de varsta noastra. Ne spun asta cam de pe cand intrasem in adolescenta si lucrurile nu s-au schimbat nici acum. Suntem tot cuminti, mult prea cuminti. Si totusi bem mai mult decat au reusit sa o faca ai mei colegi, marii petrecareti de la PwC (ma rog, ex PwC, da spirit' de beute tot ramane).

Si acuma sa revin la ce ma preocupa azi. Ma simt foarte bine cu un pahar de vin seara, sau cu un ‘ciocan de catifea’ (am luat un lichior, miamm, am inteles de ce ii spunea cineva beutura de femei, de fapt ii ceva foarte bun, care are si alcool). Si m-am gandit apoi la Buni. Si apoi la mine, ce mult ma afecteaza lucrurile pe care le-am vazut sau le-am ‘invatat’ cand eram mica. Cum alcoolul nu e bun, plus dramele familiale. Cred ca suntem un clan de nonconformisti si din cauza asta nefericiti, innecandu-si amaru in alcool. Ce sa-i faci, mai sunt pe lume si din’astia si am impresia ca-s mai multi decat indrazneam eu a crede pana mai ieri. Ce greu imi vine sa-mi placa sau sa accept ca-mi place, fara sa ma disculp, alcoolul! Sau libertatea de a nu avea o relatie stabila la varsta mea, matusa mea s-ar exprima altfel, dar tot la fel de dezaprobator. Sau faptul ca in viitorul apropiat mi-e greu sa ma inchipui pe mine avand o relatie stabila si copii, asa cum si-ar dori familia mea, sau cel putin matriarhele celor 2 segmente ale clanului. Unde zace fericirea ? De ce intr-o familie ? M-as putea intreba, pe bune dreptate, si de ce nu intr-o familie ? In definitiv, mai in gluma, mai in serios, unul din posturile precedente, despre cum nu am fost creati sa fim fericiti, poate avea o umbra de adevar in el. E amuzant tot procesul, cautarea acestei fericiri, pe care n-as incepe prin a o defini, pentru ca ma tem ca o sa pierd si bruma de intelegere pe care o am despre concept. Mai sorb din cafia. Buna. Cred ca m-am gandit la lucrurile pe care nu vrem sa le facem sau pe care ne e greu sa le acceptam despre noi in ultima vreme si in urma unei idei care nu-mi da pace: homosexualitatea. Citeam ce scria un anumit domn pe al sau blog personal. Si sunt impresionata de poveste. Imi place cum povesteste, nu stiu daca se vrea un blog literar, dar crampeiele de acolo sunt fermecatoare. Si am inteles ca, desi uneori lucrurile nu sunt chiar explicite, e greu pentru astfel de oameni sa-si traiasca viata acceptati de catre oamenii dragi. Si daca asta e o situatie extrema, cand poate un om cu familie, sotie si copii de exemplu, realizeaza ca nu asta este ceea ce il implineste si isi doreste altceva, de unde posibil si drame care se vindeca in timp, mai exista si dramele marunte. Alea in care atunci cand bei un pahar de vin te gandesti la Buni si asta poate sa reduca instant cam 50% din placere, daca nu mai mult. Si apoi suntem tentati sa exageram, sa amplificam nevoile si placerile, pentru a demonstra ca suntem arhitectii propriului destin. Vai ce pompos. Ca avem posibilitatea sa decidem pentru noi, vrem sa ne aratam muschii, sa inchidem gura tuturor prin teribilisme adolescentine. Chiar daca, unii, suntem bine trecuti de perioada aia, tentatia tot ramane. Tentatia de a fi singur impotriva tuturor, de a-ti demonstra unicitatea si de a-ti face auzit glasul. Ca mine acum, scriind pe acest blog. O jumatate de marturisire intr-o jumatate de pagina dintr-o jumatate de viata, pseudo-literatura la gura sobei, sau in cazu' meu, la botu' laptopului de birou, in timpul in care firma ma plateste sa adaug valoare la…ce-o mai fi pe-aici prin cotetz pe la ei (inca un complex, al lucrului bine facut, sau al sentimentului de vinovatie nascut din sentimentul de datorie fata de angajator, innoculat mie inca de pe vremea cand eram mult prea mica pentru a intelege efectele perfide ale sistemului/sistemelor).

Sigur ca factorii culturali si contextul/circumstantele in care am fost educati si crescuti ne influenteaza. Cat si cum, s-au facut studii pe tema asta si totusi uneori nu-i foarte clar. Plus ca suntem atat de diferiti unul fata de altul incat cu greu se pot face generalizari. Cu toate astea, cine nu are in spate sau in fundu' creierului, clopotelul de alarma atunci cand ‘bea un pahar de vin in fiecare seara’ si se gandeste la ‘Buni a lui/ei’ si la ce ar spune ea. Teama ca ii dezamagim pe cei dragi, combinata cu nevoia de acceptare in grupuri diverse, dintre care pentru unii familia este cea mai importanta, ne duce pasii inspre locuri si lucruri din viata noastra care ne pot face cu adevarat nefericiti.

Constat cu surprindere in ultima vreme ca este foarte greu sa fii liber sa decizi, in diverse circumstante, si apoi sa continui sa accepti repercursiunile deciziilor luate. Este greu sa accepti ca esti responsabil de situatia in care esti. Ce usor ar fi sa-i putem invinovati pe ceilalti atunci cand lucrurile nu merg asa cum ne-am dori. In plus, imi e greu sa imi dau seama ce vreau, pentru ca am nevoie de referinte. Ca sa fiu suficient de mult singura cu mine ca sa-mi dau seama ce imi place, ca sa imi dau seama ce vreau…trebuie sa reduc ‘zgomotul de fond’ al existentei cotidiene destul de mult. Iar pentru asta am nevoie de un curaj pe care nu sunt sigura ca il am, sau ca l-as putea dobandi prin metoda si disciplina. Probabil ca scindarea asta intre hedonism, cautare a lucrurilor care imi fac placere, si conformism facil, acceptare a nevoii de a fi pe plac grupului si de a fi acceptat, este comuna fiecarui individ.

Ziua in care imi dau seama ce mult am:)

Pentru ca este ziua mea, incepand de azi noapte, toti prietenii ma suna, imi trimit mesaje...ma asteapta in sufragerie cu 26 de lumanari si ciocolata si vin...:). Eu ma simt in general bine cu mine si cu ce mi se-ntampla, da' de obicei pe 9 aprilie in fiecare an imi dau seama cat sunt de norocoasa ca ii am pe toti oamenii astia in viata mea. Oameni cu care poate nu vorbesc in fiecare zi, dar care in mod cert sunt acolo cand am nevoie de ei, oricum, si la bune si la rele. Oameni cu suflet mare, generosi, frumosi...

Mostre din ce am primit azi:
'Daca vii la Cluj, iti fac eu un tort cu carnati afumati, slanina si ceapa verde, cu crema de ridichi :) Ce zici?' - generozitate
'La multi ani merishoru mic mic!'
'da, apropo, azi e ziua ta, ce faci de ziua ta? ia sa te sun sa verific:)'
'La multi ani' (asta era de verificare de la varutz sa vada daca mai am numaru' de Romania:), la fel de sec si de la Deiutza :) ) - sufletu
Buni vroia sa ma sune devreme da ii era teama ca ma trezeste si apoi o uitat:))... -cel mai frumos
'Sa scriu un mesaj ca la carte: CU OCAZIA ZILEI DE NASTERE, ITI UREZ PE ACEASTA CALE UN CALDUROS LA MULTI ANI!:P Te-am pupat, babo!:D'

Am o viatza faina si is al naibii de norocoasa. Numa' am vrut sa impartasesc asta cu toata planeta:))...

Stiu ca nu pot sa beau un pahar de vin cu toti cei care mi-au spus azi la multi ani, da adevaru-i ca mi-as dori foarte mult. Pentru ca indiferent ca-s in la doi pasi sau in celalalt capat al globului...mi-s la fel de dragi ca-ntotdeauna.
Imi lipsesc numa puisorii de gaina pe care mi i-o facut cadou Buni anu' trecut de ziua mea (era fix de Pasti): mici si pufosi si faceau cirip cirip...:)

Capitalising on Dracula?

I'm about to turn 26 ...theoretically in about 3 hours, in reality, tomorrow evening at 10:). As last evening I was very very cold, I went to bet at around 8 to get warmer and fell asleep in about 15 minutes. The girls tried to wake me up by being noisy, but apparently I slept like a log (need to check with Nora to see if it's correct to use this Romanian saying in English:) ). I woke up at 6 a.m, confused, I actually slept with all my clothes on, something that never happened before. So I decided to call in sick. This evening, fearing a repeat of my 'falling before 9', the girls threatened to come rushing in my room at the stroke of midnight. So I decided it's better to simply have a coffee at 7 and hope for the best:)...

I feel worried for not being seriously engaged in a relationship or even for not having kids yet at 26:))...but as I was telling a friend a while ago, some women collect men, I collect certifications:).

Anyhoo, as Jon Stewart would put it, I wanted to share with you that a new camp in Irak will be called Dracula, and I am happy to see that we are at last capitalising on the most famous Romanian asset: the vampire story. In other words, the result of the Bucharest NATO summit, technically speaking, was that Romania (through its enlightened president Basescu) pledged more troups in Irak. We simply need more wars in order to find our way in the world at this point in time apparently.

This being said, I am so happy that my uncle is no longer in active duty, therefore not at risk of being sent in a war zone. It was hard enough for all the family to know he was in Kosovo, post war, with the mines and all...

Happy Birthday for me in anticipation!:)

Dimineata devreme

Am ajuns sa consider ora 8:00 ca fiind dimineata devreme. M-am tarat cu greu din pat dupa un weekend in care 60% am dormit, 10% am citit, 20% m-am uitat la teve (online) si in restu timpului habar n-am ce am facut.

Mi-am amintit de celebra vorba a Roxanei, cum ca lunea nici iarba nu creste (oare ea spunea asta?). Ieri fetele au 'gatit' o placinta cu mere, pentru ca incepuse sa ninga, nu cred ca am vazut atata ninsoare (si nici Luxemburghezii) de la marea zapada din Bucuresti de pe 6 ianuarie, cand era sa nu reusim sa decolam.

De ziua mea n-am mai avut zapada...hai, poate, prin preajma babelor. Luxemburghezii in general au evitat sa ia masinile, erau autobuzele pline. Eu n-am luat-o ca n-o am inca. In rest, de bine. Sau de rau. Nu stiu inca. Si cand spun asta ma refer la jobul meu actual.

Ma uit acum pe geam si nu-mi vine sa cred cum poate sa ninga...si asta de aproape 24 de ore, in continuu...ninge ca-n povesti, vrei zapada din-asta de Craciun, impreuna cu vin cu scortisoara. Da' ne bucuram de ea si acuma, ce sa facem.

M-au apucat nostalgiile cu anticipatie pentru ca nu voi reusi sa fiu de Pasti in tara, pentru prima data in viata mea. Zapada si oua rosii.

We were nod designed to be happy...

we were designed to reproduce.

This is an exact quote out of a 'talk' delivered by Helen Fisher at TED.

Let's start with the ...beginning. As a respectable career woman that I am:), I have an account on this 'xing' network for professionals (or something like that). It doesn't really matter, the important thing is that I have an account there. And everytime I get into that account (which is linked to my G-mail, meaning I get an e-mail everytime I get messages in my inbox on xing...), I see this 'activity meter' which is never at 100 % (because I'm too lazy to think why it's not at 100%). But seeing that I'm a perfectionist, I sometimes have fits and want to 'improve'. So at some point I realized I might join an 'online community' to enhance my % activity meter. Not knowing or understanding anything and wanting results with no effort, I just chose one of the groups there...Business women or something because they had gold or platinum level, I don't remember. Turns out I had a good hand (though lazy) cause these women send a positive Monday booster, every Monday, obviously. Things like: hope, joy, amazing stories and the like. Great stuff actually, usually it makes me cry or rethink my existence:). I love those e-mails. I'm sad when I don't get them or when I forget to check them. Sometimes the messages are completey idiotic, you can't get 52 inspiring themes a year. Anyway...I checked today the message from last Monday. It was something with a brain specialist that had a stroke and was able to describe the experience as a specialist. Moving story. This was posted on a site called TED: Technology Entertainment Design. So I browsed through it and found (of course) something about love. Actually I was hesitating between this something on love and something called Why are we happy and why are we not happy:)). But I'm a woman, I watched Helen Fisher talking at TED about love:

http://www.ted.com/index.php/talks/view/id/16

And just before she talks about completely obvious things (like why we love a person and not another, due to timing, proximity, mystery and the fact that we are gravitating towards complementary brain systems (????) ), she said this memorable quote:

'We were not designed to be happy, we were designed to reproduce'

That was the moment when I started suspecting that Helen Fisher was a man.

Blogu' cu truisme sau Sisteme de referinta...

...sau slanina si vin din chimnitza versus pinot noir cu chavignol

Citeam azi un mail de la prietenul Gruia...care m-a pus serios pe ganduri.

Il citeam in timp ce savuram un pahar (din'ala marele, de apa) cu pinot noir, pe langa care ma bucuram de branza de capra (geniala) si niste chestie din'aia italieneasca, niste carne cruda...
Si in timp ce mancam de sara (am ajuns sa inteleg de ce in Luxemboug se consuma cel mai mult alcool pe cap de locuitor) mi-am adus aminte de slanina lu' buni si de gogosi si de vinu' din chimnitza. Si taaare mi-as dori sa schimb meniul…
In afara de slanina, gogosi sau vin de’acasa, pentru altceva…hm, parca nu m-as inturna.
Ma simt tzaranca. Am nostalgii de tzaranca. Pita cu unsoare si cu ceapa verde.

Carnatz afumat. Vinete cu rosii. Zacusca.

GATA, ca devine si mai greu…

I-adevarat ca totul depinde de sistemu' de referinta. Comparativ cu Romania, in Ardeal ii mai bine (truism). Comparativ cu Republica Moldova, in Romania ii mai bine (truism). Comparativ cu Ardealu’, in Luxembourg ii mai bine (discutabil, masina face diferenta:) pentru mine).

Se poate ca truismele sa nu fie nici ele truisme, depinde ce sistem de referinta folosim, sau mai degraba cine este cel al carui sistem de referinta il folosim.

Nu numai ca sistemu' de referinta depinde de valorile, nevoile si respectiv alegerile cuiva, dar mai depinde si de momentul in care ‘persoana importanta’ decide un lucru sau altu : de exemplu ca in Ardeal ii mai bine.

Hai sa ne legam de asta. Is ardeleanca, atat cat poate fi ardelean cineva nascut in Sibiu si crescut in Sebes, pan’ pe la vreo 19 ani…trecuti:).
Apoi facultate in Bucuresti.
Adevarat va spun voua, prietenii mei, ca o fost al naibii de greu. Mergeam acasa foarte rar, pentru ca mi-era teama ca nu o sa vreau sa ma mai intorc. Si dupa cum stiti, de ce ti-i frica nu scapi (truism :) ), asa ca eu, revenind in Bucuresti, aveam nevoie de 2 saptamani sa ma readaptez. Incet, incet, trec toate. Asa or trecut si problemele de adaptare. Si or inceput cele legate de sentimentu’ dezradacinarii. Existau momente in care nu stiam unde mai ii ‘acasa’. De ce apartin de ceva si nu de altceva. Unde sunt eu fericita/implinita.

Au trecut si astea, m-am ‘imbucurestenit’. Am exclus orice idee de a reveni in orasu’ natal. Apoi am plecat de tot din tara.

Si, culmea, ‘calita’ fiind de experientele anterioare, problemele de adaptare/re-adaptare sau de dezradacinare nu mai exista. Sau nu in forma in care se manifestau ele anterior. Exista doar impresia, din ce in ce mai puternica in ultima vreme, ca ‘limba romana e patria mea’ (chestie nesuferita tinuta minte de pe la scoala).

Pentru prima data in viata mea ma indrept spre realizarea mareata de a ma rupe de trecut, in sensul bun (oai, expresia asta denota de-a dreptu' prostie crasa). Trecutul, familia, oamenii apropiati ma definesc, ma influenteaza, ma ajuta sa dau noi intelesuri lucrurilor din jur si sa ma uit pentru prima data cu mai mult curaj spre viitor, fara sa ma mai agat de trecut si de intamplarile/oamenii din trecut (truisme, truisme, truisme, sistem de referinta eu- sau eu egal 'centrum mundi').

Cam grav, cred. Asa ca am decis sa-mi recuperez trecutul, in forma lui de ‘trecut colectiv’ (sintagma pe care nu cred s-o mai fi auzit, dar pe care o emit acum, printr-o oarecare analogie trasa de par cu ‘memorie colectiva’), revenind la evenimentele pre si post 1948.

Am citit Vol 4 al Jurnalului Reginei Maria si pot spune ca e cartea care m-a impresionat cel mai mult in ultima vreme, intr-atat de mult incat am plans la citirea secventei cu tzaranca nebuna si cu darul ei. V-o recomand.

PS: plang la desene animate, da? deci eu plang atunci cand trebuie...:)

Una, alta

De cand n-am mai avut timp sa dau cu nasu' pe-aici, s-au intamplat mai multe:

Am descoperit niste 'comori' in blogosfera. Sunt niste link-uri in dreapta, dar pe multe nu am reusit sa le atasez, nu in ultimul rand pentru ca nu sunt convinsa ca vreau sa le citesc in continuare:).

Adica n-as face legatura cu 'casa virtuala' a cuiva cu ale carui/carei valori sa nu ma identific macar partial:).

Asa ca o sa mai studiez problema, si daca simt ca merita sa va indrept atentia in directia lor, o voi face...

De la serviciu: intamplari fericite. Unul dintre manageri mi-a incredintat dezlegarea unei enigme despre care spunea ca nu a reusit sa o patrunda:)...M-am simtit flatata, dar si sub presiune. Asa ca am citit am citit am citit, din diverse surse (de pe internet, evident). La finalul celor 2 zile, pentru fiecare ipoteza pe care am emis-o, am inca 10 intrebari, in total sa tot fie cel putin 50 :)). Asta ca sa se vada ca nu las 'nici o piatra ne'ntoarsa', cum spun englezii (ca asta am impresia ca nu-i proverb romanesc).

Off topic: mi-am remarcat de curand o tendinta:)), sa pun 'disclaimer'. Ce sa fac eu daca m-am format ca profesionist printre auditori:)), astia pun disclaimer cum respira. Incerc sa ma disociez de eul profesional, dar s-ar putea ca lucrul asta sa ramana un deziderat. Nota pentru mine: trebe sa renunt si la limbajul de lemn:). Boon.

Si da-i si lupta si da-i si lupta. In cele 2 zile, am trecut oarecum prin mare parte din manualul de Advance Financial Management, fara sa vreau. Si ce-i fain e ca am facut-o intr-un ritm alert, am reusit sa aplic si conceptele, am vazut si tot felul de comentarii interesante despre aplicabilitatea si limitele teoriilor in discutie. Nu-i rau pentru doua zile fara ore suplimentare:). Drept pentru care profit de ocazie sa ma autofelicit:)...