Me – alcoolista

Stateam si ma gandeam la un pahar de vin. Ma dusesem sa-mi fac o cafia, pentru ca nu am nici cel mai mic chef sa muncesc ceva azi. Si mi-am dat seama ce mult imi PLACE cafiaua. Nu am nevoie de ea, nu sufar daca nu o am, dar imi place. Imi plac gustul, caldura, culoarea, mirosul. Imi place tot la cafia.

Si stand eu asa si gandindu-ma ce lucruri imi plac…am realizat ca, de ceva vreme, beau alcool in fiecare seara. Si cat de suparata ar fi Buni daca ar afla. De fapt beau alcool in fiecare seara pentru ca am in casa foarte mult alcool. Eu luasem tot felul de prostii de baut pentru ziua mea si se pare ca nici berea nu s-o terminat, d-apai vinul si celelalte. Eu m-asteptam sa fie cel putin 50% din nebunia care ne apuca pe toti la Sebes sau Alba cand ne inalnim cu verii mei. Ne punem jos si nu ne ridicam pana nu terminam alcoolul din raza noastra de actiune. De fapt, tot azi ma gandeam, in alt context, cum si bunicii si mai ales parintii/unchii ne tot spun ca noi, generatia mea, eu si verii mei adica, suntem mult mai cuminti decat erau ei pe vremea cand erau de varsta noastra. Ne spun asta cam de pe cand intrasem in adolescenta si lucrurile nu s-au schimbat nici acum. Suntem tot cuminti, mult prea cuminti. Si totusi bem mai mult decat au reusit sa o faca ai mei colegi, marii petrecareti de la PwC (ma rog, ex PwC, da spirit' de beute tot ramane).

Si acuma sa revin la ce ma preocupa azi. Ma simt foarte bine cu un pahar de vin seara, sau cu un ‘ciocan de catifea’ (am luat un lichior, miamm, am inteles de ce ii spunea cineva beutura de femei, de fapt ii ceva foarte bun, care are si alcool). Si m-am gandit apoi la Buni. Si apoi la mine, ce mult ma afecteaza lucrurile pe care le-am vazut sau le-am ‘invatat’ cand eram mica. Cum alcoolul nu e bun, plus dramele familiale. Cred ca suntem un clan de nonconformisti si din cauza asta nefericiti, innecandu-si amaru in alcool. Ce sa-i faci, mai sunt pe lume si din’astia si am impresia ca-s mai multi decat indrazneam eu a crede pana mai ieri. Ce greu imi vine sa-mi placa sau sa accept ca-mi place, fara sa ma disculp, alcoolul! Sau libertatea de a nu avea o relatie stabila la varsta mea, matusa mea s-ar exprima altfel, dar tot la fel de dezaprobator. Sau faptul ca in viitorul apropiat mi-e greu sa ma inchipui pe mine avand o relatie stabila si copii, asa cum si-ar dori familia mea, sau cel putin matriarhele celor 2 segmente ale clanului. Unde zace fericirea ? De ce intr-o familie ? M-as putea intreba, pe bune dreptate, si de ce nu intr-o familie ? In definitiv, mai in gluma, mai in serios, unul din posturile precedente, despre cum nu am fost creati sa fim fericiti, poate avea o umbra de adevar in el. E amuzant tot procesul, cautarea acestei fericiri, pe care n-as incepe prin a o defini, pentru ca ma tem ca o sa pierd si bruma de intelegere pe care o am despre concept. Mai sorb din cafia. Buna. Cred ca m-am gandit la lucrurile pe care nu vrem sa le facem sau pe care ne e greu sa le acceptam despre noi in ultima vreme si in urma unei idei care nu-mi da pace: homosexualitatea. Citeam ce scria un anumit domn pe al sau blog personal. Si sunt impresionata de poveste. Imi place cum povesteste, nu stiu daca se vrea un blog literar, dar crampeiele de acolo sunt fermecatoare. Si am inteles ca, desi uneori lucrurile nu sunt chiar explicite, e greu pentru astfel de oameni sa-si traiasca viata acceptati de catre oamenii dragi. Si daca asta e o situatie extrema, cand poate un om cu familie, sotie si copii de exemplu, realizeaza ca nu asta este ceea ce il implineste si isi doreste altceva, de unde posibil si drame care se vindeca in timp, mai exista si dramele marunte. Alea in care atunci cand bei un pahar de vin te gandesti la Buni si asta poate sa reduca instant cam 50% din placere, daca nu mai mult. Si apoi suntem tentati sa exageram, sa amplificam nevoile si placerile, pentru a demonstra ca suntem arhitectii propriului destin. Vai ce pompos. Ca avem posibilitatea sa decidem pentru noi, vrem sa ne aratam muschii, sa inchidem gura tuturor prin teribilisme adolescentine. Chiar daca, unii, suntem bine trecuti de perioada aia, tentatia tot ramane. Tentatia de a fi singur impotriva tuturor, de a-ti demonstra unicitatea si de a-ti face auzit glasul. Ca mine acum, scriind pe acest blog. O jumatate de marturisire intr-o jumatate de pagina dintr-o jumatate de viata, pseudo-literatura la gura sobei, sau in cazu' meu, la botu' laptopului de birou, in timpul in care firma ma plateste sa adaug valoare la…ce-o mai fi pe-aici prin cotetz pe la ei (inca un complex, al lucrului bine facut, sau al sentimentului de vinovatie nascut din sentimentul de datorie fata de angajator, innoculat mie inca de pe vremea cand eram mult prea mica pentru a intelege efectele perfide ale sistemului/sistemelor).

Sigur ca factorii culturali si contextul/circumstantele in care am fost educati si crescuti ne influenteaza. Cat si cum, s-au facut studii pe tema asta si totusi uneori nu-i foarte clar. Plus ca suntem atat de diferiti unul fata de altul incat cu greu se pot face generalizari. Cu toate astea, cine nu are in spate sau in fundu' creierului, clopotelul de alarma atunci cand ‘bea un pahar de vin in fiecare seara’ si se gandeste la ‘Buni a lui/ei’ si la ce ar spune ea. Teama ca ii dezamagim pe cei dragi, combinata cu nevoia de acceptare in grupuri diverse, dintre care pentru unii familia este cea mai importanta, ne duce pasii inspre locuri si lucruri din viata noastra care ne pot face cu adevarat nefericiti.

Constat cu surprindere in ultima vreme ca este foarte greu sa fii liber sa decizi, in diverse circumstante, si apoi sa continui sa accepti repercursiunile deciziilor luate. Este greu sa accepti ca esti responsabil de situatia in care esti. Ce usor ar fi sa-i putem invinovati pe ceilalti atunci cand lucrurile nu merg asa cum ne-am dori. In plus, imi e greu sa imi dau seama ce vreau, pentru ca am nevoie de referinte. Ca sa fiu suficient de mult singura cu mine ca sa-mi dau seama ce imi place, ca sa imi dau seama ce vreau…trebuie sa reduc ‘zgomotul de fond’ al existentei cotidiene destul de mult. Iar pentru asta am nevoie de un curaj pe care nu sunt sigura ca il am, sau ca l-as putea dobandi prin metoda si disciplina. Probabil ca scindarea asta intre hedonism, cautare a lucrurilor care imi fac placere, si conformism facil, acceptare a nevoii de a fi pe plac grupului si de a fi acceptat, este comuna fiecarui individ.